Amintire (curu ca gura)

Zici că eram în călduri pe vreme-aia, aşa alergam. Şi, logic, şcoala era undeva acolo. Dar mi s-a zis să mă duc la nu ştiu ce seminar, cu-o tipă bună, cică.
„Dacă-i bună, i-o trag”, mi-am zis. Şi-ncep să mi-o imaginez, şi io, cum nu prea am imaginaţie când e vorba de faţa femeilor (asta spune multe despre cum fut, sau nu spune nimic), îi dau faţa lu Winona Ryder (că-mi plăcea pe vremea aia); şi i-am făcut un corp că Praxitele m-ar fi urât de moarte. Şi m-am dus la seminaru ăsteia odată cu prima zăpadă. Îi scrisesem şi poezele, ca să mă ierte pentru absenţe. În ora aia cât am statla seminar am avut în faţa ochilor o fiinţă aproape perfectă, imaginea din dovleacu meu, şi mă uitam vrăjit la ea şi nu-mi trebuia nimic altceva. Mă gandeam „să vezi cum i-o trag ăsteia-n cur, să vezi cum o să mai necheze”, eram încântat.

Şi după aia, peste-o săptămână, iar a venit seminaru. Io eram cam rupt de somn, la 8 jumate-i normal, şi căscam. Şi vine pizda-n sală, io casc în continuare…şi când mă uit mai bine…mamă, ce urâtă era. Cu spume. Maşă, ce gură avea. Cum are Violet Blue curu aşa avea asta gura. M-am gândit c-o fi luat în gură câte două de-odată, că altfel nu se explică. Mare muistă.
Mă cam ura asta, că mereu îmi băteam joc de ea. Îmi frecam buzele, mă uitam în ochii ei, apoi coboram privirea (la ce, pula mea, că n-avea nimic în decolteu, şi nici în cap), şiea se-ncurca-n fraze şi-nghiţea-n sec. Spuneam numai prostii la seminar, ş-a-nceput să nu mă mai lase să zic nimic. Când vroiam să zic totuşi ceva trebuia să-ncep cu istoria cuvântului, „după cum îi scria Voltaire contesei de Charenton…”, că altfel ar fi trebuit să urlu că-i dreptu meu să-mi spun opiniile. Că io mereu am opinii şi idei, indiferent în ce domeniu, că doar n-o să-mi restrâng acum credinţele la stricta mea specialitate, care-o fi aia. Sunt mai ceva ca Sala Polivalenta, aia care-i şi facultate, si tip top mini top şi Iron Maiden. Gata pe ziua de azi.